In conditii favorabile pe plan international, fara de amestecul ungar si amenintarea tatarilor, in secolul XIV au luat nastere la sud si est de Carpati, statele romanesti de sine statatoare, Valahia Maior (Muntenia) si Valahia Minor (Moldova). Acest lucru a deschis calea unei vieti politice a provinciilor romanesti, care va fi ilustrata de-a lungul istoriei prin mari valori create intr-una sau intr-alta dintre acestea si unei afirmari internationale. 

Deplasarile permanente ale populatiei dintr-o provincie intr-alta, migrarile dintr-o parte intr-alta determinate de conditii socio-politice, precum si legaturile economice, politice si culturale puternice, au inlesnit existenta unitatii etnice romanesti, au facut ca romanii din Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova sa aiba tot mai acut constiinta faptului ca alcatuiesc un singur popor, cu origine comuna si trasaturi etnice si spirituale identice. Amenintarile din afara , care nu mai conteneau, au facut ca din zorii vietii statale domnitorii romani sa duca o politica ce se credea ca poate asigura o stabilitate statului ce evolua, ca poate intari legaturile si poate conduce treptat la unirea tarilor romanesti intr-un singur stat unitar si independent. 

Incepand cu secolul XIV multi conducatori politici au inceput sa-si dea seama ca apararea tarilor romanesti se putea face doar prin aliante solide. Schimbarea orientarii politice a uneia dintre acestea putea influenta si chiar modifica politica celorlalte doua tari. Actiunile intreprinse de Mircea cel Batran in Moldova, Alexandru cel Bun in Muntenia, Iancu de Hunedoara atat in Transilvania cat si in Moldova, cele intreprinse de Stefan cel Mare, si cele intreprinse de Ioan Voda cel Cumplit in Muntenia, de Mihai Viteazul in Transilvania si Moldova, au avut acelasi tel: asigurarea cooperarii militare a tarilor surori prin impunerea ca domnitori a unor aliati fideli. Acest lucru a avut urmari importante in ceea ce priveste crearea statului unitar, dat fiind elementul etnic comun al romanilor. 

Cu cat amenintarea din afara era mai mare cu atat eforturile de unire deveneau mai puternice. 

Aliantele politice si militare ale Tarilor Romane din secolele XIV si XV au dus catre mijlocul secolului al XV-lea la o reala unire a fortelor, si au dat nastere pana in secolul XVI ideii reconstituirii vechii Dacii, prin aducerea sub o conducere unica a intregului spatiu romanesc. Mihai Viteazul a fost acela care a reusit sa faca aceasta idee viabila, chiar daca pentru scurt timp, dand un scop precis celor care l-au urmat. Sub domnia sa cele trei tari romanesti s-au unit, el intitulandu-se: "domn al Munteniei, Transilvaniei si Moldovei" 

Faptele politice intreprinse de Mihai Viteazul s-au dovedit a avea o importanta majora. Ele au trezit constiinta romaneasca si au lasat urme durabile; ele au indemnat generatiile ce i-au succedat sa creeze un stat unitar si independent, iar eroul de la Calugareni s-a transformat in simbol al unitatii nationale. 

Poporul roman a folosit rastimpurile de pace pentru a-si dezvolta cultura; acest lucru i-a dat taria de a-si afirma dreptul la existenta. Dupa ce statele slave sud-dunarene si Bizantul au cazut sub dominatia otomana, si pana la ridicarea Rusiei, Tarile Romane au fost in avangarda apararii crestinatatii ortodoxe , fiind un scut al Bisericii Rasaritene si al traditiilor acesteia. Invatatii greci si slavi care au trait in Tarile Romane au dus o activitate sustinuta de promovare a literaturii bisericesti. Ajutati fiind de domnitorii romani si de familiile nobililor romani, acestia au tiparit carti bisericesti, care au patruns in partea de sud a spatiului dunarean, si au contribuit prin credinta lor proprie la constiinta nationalitatii. 

Tarile Romane au dus mai departe traditia culturala a Imperiului Bizantin. Unii dintre domnitorii romani au fost constienti de aceasta misiune si au actionat ca atare. Neagoe Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brancoveanu s-au considerat succesori de drept ai traditiei bizantine. In aceasta postura, ei si-au asumat rolul de protectori ai Bisericii Ortodoxe si de continuatori ai faptelor imparatilor Bizantului. Intreaga lor domnie a fost nutrita de acest gand; toate faptele lor au fost rezultatul acestei constiinte. Ei au introdus la curtile domnesti splendoarea si ceremonialul din anturajul imparatilor Bizantului. Din primele momente de existenta ale statului roman, cancelariile timpului si-au luat ca model Bizantul. 

Operele de arta romanesti - picturile si arhitectura medievale- sunt pline de originalitate. Arta romaneasca s-a dezvoltat atat gratie traditiei cat si prin cunoasterea artei tarilor vecine; aceasta a imbinat in mod fericit elemente ale traditiei locale cu cele datorate Bizantului, slavilor din sud si Europei occidentale. Vastele relatii economice, politice si culturale dintre Tarile Romane si celelalte state au favorizat raspandirea culturii medievale romanesti in strainatate, si au permis Tarilor Romane sa participe activ la dezvoltarea culturii europene. 

O noua situatie internationala se configureaza in sud-estul Europei la finele secolului al XVII-lea, odata cu slabirea treptata a Imperiului Otoman si sporirea puterii Imperiului Rus si a Imperiului Austriac. Poarta Otomana, in vederea incetinirii procesului de eliberare a Tarilor Romane, data fiind cucerirea de catre Imperiul Austriac a Transilvaniei, Banatului si, temporar, a Olteniei, a instaurat regimul fanariot, sperand ca prin acesta sa-si pastreze dominatia asupra Munteniei si Moldovei. Regimul fanariot nu a insemnat doar o incercare de a reduce dreptul la autonomie al Principatelor din sud-estul Carpatilor, dar si o politica reformatoare, cel putin sub unii dintre domnii fanarioti, o politica de adaptare a societatii romanesti la noile conditii si de dezvoltare a culturii neoelenistice, deopotriva cu miscarea culturala romaneasca. In Transilvania si Banat au aparut sanse de progres, chiar daca stapanirea habsburgica era acolo. 

Dezintegrarea structurilor feudale de pe intreg teritoriul Romaniei, inceputa de pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, a adus cu sine o si mai evidenta dezvoltare a relatiilor de productie capitaliste si aparitia natiunii romane moderne, afirmarea constiintei si idealurilor nationale. In plan cultural, Scoala Ardeleana a fost aceea care a trezit constiintele prin glorificarea trecutului si prefigurarea unui viitor prosper nu numai in Transilvania ci pentru toti romanii. In plus, marea rascoala a taranilor transilvaneni din 1784, si in special revolutia de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu, nu au reprezentat episoade sporadice, ci momente marcante de istorie nationala, fundamentul dezvoltarii istorice, care au condus la prabusirea feudalismului si crearea statului modern roman. 

Secolul XIX a inregistrat apusul epocii fanariote si inceputul unui proces ireversibil de modernizare.