Războiul de Independenţă al României dintre anii 1877-1878 a fost un pas important al României spre unificarea deplină. România s-a folosit de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus pentru a-şi declara independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist) şi a deveni un actor important în Balcani.

Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră. În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului (A.M.A.E f. 130-335).

Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populaţie românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului şi în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează şi primirea pe care Primarul Vidinului şi locuitorii săi au făcut-o armatei române şi principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă. La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.