În ziua de 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de Sud, după ce autorităţile române se retrăseseră din cele trei judeţe - Ismail, Cahul şi Bolgrad. "Totul s-a petrecut în cea mai deplină ordine". În felul acesta, se făcuse primul pas "pentru îndeplinirea dispoziţiunilor Tratatului de Pace de la Berlin".
Duminică, 8 octombrie, a avut loc intrarea solemnă a trupelor române victorioase în capitala ţării, Bucureşti. Întreaga procesiune, pornită de la bariera Herăstrău, a fost grandioasă. La rondul al doilea de la Şosea fusese ridicat un mare Arc de Triumf - menit a indica "începutul căii de intrare a trupelor în Capitală". În amintirea faptelor de eroism în războiul independenţei, se schimbaseră denumirile unor artere centrale ale Bucureştilor. Strada principală (Podul Mogoşoaiei) luase numele de Calea Victoriei, alte străzi se numeau Griviţa, Plevna, Smârdan, Rahova.
În zilele următoare au început pregătirile în vederea unirii Dobrogei cu România. La 15 octombrie a fost promulgată o lege prin care se puneau la dispoziţia Guvernului un milion de lei pentru "luarea în stăpânire a Dobrogei şi pentru primele organizări din acea provincie".
Delegaţia română pe lângă comisia europeană ce trebuia să fixeze frontiera româno-bulgară, era alcătuită din Mihail Pherekyde, delegat civil, şi din coloneii Slăniceanu, Arion şi Fălcoianu.
La Palat, Domnitorul stabilea, cu ministrul de război, generalul Alexandru Cernat, dispoziţiunile pentru ocuparea militară, în primă etapă, a Dobrogei. O întreagă divizie de trupe urma să fie concentrată la Brăila, gata să înceapă marşul (de data aceasta paşnic) peste Dunăre.
I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu au pornit-o, prin Călăraşi, spre Silistra, unde urmau să întâlnească pe membrii comisiei europene rizaţi să stabilească noua fruntarie dobrogeană. De acolo, Kogălniceanu îşi continua drumul la Galaţi, unde trebuia să reprezinte România la întrunirea Comisiei Europene a Dunării. 
La 28 octombrie, prim-ministrul Brătianu comunica Principelui Domnitor, la Bucureşti, că fusese fixat de către comisia europeană primul punct al frontierei româno-bulgare, la "distanţă de 800 metri spre răsărit de porţile Silistrei", astfel că "poziţia dominantă Arab-Tabia cade în partea României".

Rusia îşi exprima dorinţa ca dispoziţiile Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877 să fie deja extinse şi asupra Dobrogei româneşti. Guvernul român a răspuns, fireşte, că acest lucru va fi acceptat numai după preluarea provinciei sud-dunărene.
Rămânea lucru stabilit ca Domnitorul României să participe în persoană, în fruntea armatei, la luarea în stăpânire a Dobrogei. 
Într-un Consiliu de Miniştri, prezidat de Domnitor, la 10 noiembrie 1878, s-au fixat "normele pentru luarea în stăpânire a Dobrogei". Pe de altă parte, s-a stabilit ca ministrul Kogălniceanu să comunice consulului rus la Bucureşti că Guvernul român trebuie să intre în stăpânirea Dobrogei înaintea deschiderii Parlamentului, mai cu seamă că "fără Parlament nu se putea încheia o nouă Convenţie de trecere a trupelor ruse prin teritoriul românesc".
Urmare a acestor ferme demersuri diplomatice, la 12 noiembrie, seara, sosea noutatea că "cererile româneşti au fost admise de Guvernul imperial" şi că "s-a dat ordin autorităţilor ruseşti din Dobrogea să predea administraţia în mâinile românilor". Concret, ministrul rus Giers expediase baronului Stuart, la Bucureşti, telegrama următoare: "... Neavând în vedere decât stricta executare a Tratatului de la Berlin, fără nici un gând ascuns şi presupunând că Guvernul român are acelaşi sentiment, consimţim la amendamentul propus de Kogălniceanu (intrarea în vigoare a dispoziţiilor Convenţiei din 4 aprilie şi pentru Dobrogea numai după ce România lua în posesie respectiva provincie). Informează pe Belozeskovici că poate să procedeze la remiterea Dobrogei".
Tot în acele zile, Domnitorul Carol a primit în audienţă de rămas bun pe generalii ruşi Cerkasov şi Nikitin. Întregul Stat Major al armatei ruse pleca din România, strămutându-şi Cartierul General în Basarabia. Concomitent, se strămuta "şi întreaga linie de etape".
13 noiembrie. Principele Domnitor şi prim-ministrul Brătianu stabileau ultimele dispoziţii pentru intrarea armatei în Dobrogea. Brătianu îl preceda pe Domnitor la Brăila. În urmă, Kogălniceanu şi Principele Carol au redactat Proclamaţia către locuitorii Dobrogei şi Ordinul de zi către armată. Au fost numiţi primii noi prefecţi: la Tulcea - N. Opran, la Constanţa - G. Ghica. Comisar pentru chestiunile trecerii Dobrogei în stăpânire românească a fost numit tot N. Catargiu - "care supraveghease descărcarea afacerilor din Basarabia".
Proclamaţia Domnitorului României către dobrogeni, datată 14 noiembrie 1878, era o afirmare, era o asigurare şi era un îndemn: "Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea - vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân - de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte.
Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă...
Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.
Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii. drapelul dreptăţii şi al păcii.
În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţiune definitivă. care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice poziţia voastră cetăţenească.
Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră".

14 noiembrie. După o noapte de călătorie, fără somn, Domnitorul Carol a ajuns în zorii zilei la Brăila. Aci i se pregătise - deşi în grabă - o frumoasă primire. Erau de faţă I.C. Brătianu, comandantul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, generalul G. Anghelescu, prefectul judeţului, ofiţeri superiori, primarul în fruntea consiliului municipal al Brăilei; un numeros public manifesta pentru Suveranul României.
In cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri şi urale din partea gazdelor, Principele Carol s-a adresat spontan asistenţei: "Prima bombă, aruncată asupra Brăilei, a fost semnalul de război; bateriile de la Calafat au răspuns la ea în aceeaşi zi! Prin luptele de dincolo de Dunăre s-a întărit neatârnarea şi mărirea României; azi trecem a doua oară Dunărea, însă în pace şi linişte, spre a lua în stăpânire o ţară pe care armata noastră a câştigat-o prin eroismul său!".
După încheierea acelei scurte festivităţi, Domnitorul a încălecat roibul său preferat şi a mers la locul unde era înşiruită Divizia militară. Pe un timp întunecoas şi umed, cu străzi noroioase, Principele a străbătut oraşul călare în fruntea trupelor, apoi le-a trecut în revistă şi s-a citit Ordinul de zi:
"Soldaţi!
Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte.
Azi veti pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi al locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri.
Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea şi la dragostea voastră...
Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază.
Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt.
Trăiască România!"
Pe o movilă din apropiere şi în faţa unui altar de câmp, episcopul Dunării de Jos, Melhisedec, înconjurat de clerul său, a oficiat un Te-Deum. Apoi, Principele Domnitor, călare, în fruntea Diviziei, a străbătut centrul oraşului, salutat de miile de brăileni ieşiţi să întâmpine cortegiul.
Trecerea Dunării s-a făcut cu vapoarele. Domnitorul, Brătianu şi alte oficialităţi s-au îmbărcat pe vasul "Ştefan cel Mare".
Încă de dimineaţă flutura steagul românesc pe malul drept al Dunării. Fusese instalată acolo la repezeală şi o staţie de telegraf. De asemenea, erau prezenţi mulţi dobrogeni - mahomedani, români, bulgari - în aşteptarea momentului trecerii Dunării de către trupele române.
Domnitorul şi prim-ministrul Brătianu au debarcat la Ghecet, în uralele noilor supuşi, Principele şi consilierul său preţuit "călcau astfel întâia oară pe o bucată de ţară transdanubiană ce revenea la matca română". De aci, Domnitorul României a urat "drum bun" trupelor, care porneau spre Măcin, cu steagurile tricolore fâlfâinde şi în sunetele imnului naţional.
Principele Carol revenea în Capitală, unde îl aştepta Kogălniceanu cu textul Mesajului Domnesc pentru deschiderea Corpurilor Legiuitoare.
La 15 noiembrie, Comisiunea din Tulcea "îndeplinea în modul prescris predarea administraţiei civile ruseşti din Dobrogea, în mâinile autorităţilor româneşti".
Curând, Guvernul Brătianu-Kogălniceanu - atât de solicitat în cei doi ani trecuţi - a intrat într-o inevitabilă criză ministerială, dar din cu totul alte cauze decât chestiunile Basarabiei şi Dobrogei. Mihail Kogălniceanu a ieşit din Guvern la 25 noiembrie 1878. Vorba lui Schiller -Maurul îşi făcuse datoria, şi de această dată, Maurul putea (trebuia) să plece. Şi a plecat... ministru plenipotenţiar al României la Paris...
I.C. Brătianu şi-a refăcut Cabinetul, în coaliţie cu alte forte şi personalităţi politice, şi s-a aşternut pe guvernare, până în anul 1888, cu o singură mică "vacanţă" de două luni de zile, imediat după proclamarea Regatului (la 14 martie 1881). Iată cum relata Domnitorul Carol scurtul interimat al fratelui Dumitru Brătianu: "Spre marea uimire a Regelui, I. Brătianu îşi dă demisia, motivând-o în mod aşa de stăruitor cu trebuinţa sa de odihnă, încât Regele nu poate să i-o refuze. I. Brătianu propune ca urmaşul său pe fratele său Dumitru Brătianu, ministru la Constantinopol.
Regele primeşte bucuros această propunere, însă spune lui I. Brătianu că îl consideră pe fratele său numai ca înlocuitor că îşi rezervă dreptul de a-1 rechema în curând în capul afacerilor, deoarece e încă departe de a-şi fi împlinit misiunea. E adevărat că contururile exterioare ale Regatului sunt trase, însă opera internă nu este complectă şi Brătianu are mult de lucru pentru dezvoltarea sănătoasă a patriei sale".
I.C. Brătianu a revenit, în adevăr, la conducerea treburilor ţării cu un Guvern care a durat din 9 iunie 1881 până la 22 martie 1888. În aceşti din urmă şapte ani a prezidat cu autoritate şi cu folos procesul consolidării Regatului Român. "Cucerirea Plevnei interne", însă - după una din acele inspirate expresii ale lui C.A. Rosetti - s-a dovedit mult mai anevoioasă. Prea lunga guvernare aduce în adevăr un omagiu de continuitate şi de stabilitate îa administrarea ţării. Însă în mod inevitabil şi expune, compromite, uzează. Din acest punct de vedere, este regretabil că I.C. Brătianu nu s-a retras la timp de la putere. În consecinţă, a trebuit să demisioneze în plină criză internă, cu agitaţii ce cochetau cu războiul civil. Din acest punct de vedere, bătrâneţele i-au fost triste marelui bărbat de Stat Ion C. Brătianu. Fiul său, Ionel, l-a întrecut în strălucire... dar şi în noroc; lui până şi moartea i-a venit la timp, în plină apoteoză, în noiembrie 1927, fiindcă ne este imposibil să ne imaginăm ctitorul României Mari asistând - bătrân şi neputincios - la ravagiile crizei economice, la autorestaurarea lui Carol Caraiman pe Tronul României, la ciopârţirea României în dramatica vară a anului 1940.
Un adversar respectabil al Brătienilor, conservatorul junimist Titu Maiorescu, a facut cel mai reuşit portret în alb şi în negru (cu lumini şi cu umbre) al artizanului Independenţei absolute de Stat şi al Regatului, care a fost Ion C. Brătianu. În Istoria contemporană a României (1866-1900), Titu Maiorescu are aceste două caracterizări antologice. Prima: "Oricâte întâmpinări se pot face şi le-am făcut şi noi în paginile precedente în contra acţiunii politice a Guvernului liberal din acea epocă, meritul lui Ion Brătianu de a fi participat la război şi de a fi provocat proclamarea şi recunoaşterea Regatului, rămân covărşitoare. Numele său este pentru totdeauna împreunat cu cel mai mare eveniment al Istoriei noastre contemporane".
A doua: "Ion C. Bratianu, dominat de simţământul omnipotenţei sale, se arată tot mai rar la Cameră; la atacurile opoziţiei ori nu răspunde deloc, ori răspunde cu violenţă; pe Fleva îl numeşte butoi fără fund, lui Kogălniceanu îi zice că-i dă tot ce cere. Închis în micul cerc al unei camarile de familiari, el se ocupă cu toate amănuntele administraţiei şi devine tot mai insensibil la observările puţinilor membri independenţi din partid, cu cât toţi ceilalţi 1-au deprins la cea mai oarbă supunere...
Şi Ion C. Brătianu tot nu vrea să înţeleagă că venise momentul retragerii, venise de mult. Uitând marele adevăr zis de Bismarck la Versailles în faţa detegaţilor francezi: la patrie veut être servie et non pas dominée, el persistă cu orice preţ la Guvern, şi mulţi din partizani sunt convinşi că Brătianu e ministru pe viaţă".
După Congresul şi Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Franţa şi Anglia s-au arătat oarecam dezinteresate de Balcani şi de Orient, România resimţea din plin experienţa dureroasă avută cu marele aliat din războiul de independenţă. În atari situaţii, Guvernul Brătianu, susţinut asiduu de Regele Carol, a început să caute o apropiere de Germania şi, vrând-nevrând, de Austro-Ungaria. Contactele s-au derulat cu încetul, mai întâi în domeniile comerciale, economice şi apoi sub aspect politic. Noua orientare politică presupunea destule inconveniente, şi toate venind dinspre vecina de la nord-vest. Era greu să ajungi la încheierea unei aliante cu Austro-Ungaria, care subjuga nemilos românii din monarhia bicefală. Era anevoios să accepţi semnarea unui tratat cu imperialo-regalii de la Viena şi Budapesta, care în chestiunea Dunării se infiltraseră abuziv, internaţionalizând dupa bunul lor plac navigaţia pe marele fluviu pâna la vărsarea lui în Marea Neagră.
Totuşi, frica de ruşi a păţiţilor prim-ministni Brătianu şi Rege Carol i-a făcut să semneze, la 30 octombrie 1883, Tratatul secret cu Puterile Centrale, grupate în Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Diplomaţia austro-ungară a încercat atunci să introducă în textul negociat al Tratatului - cu referire expresă la România şi la Austro-Ungaria - "obligaţia de a nu tolera nici un fel de acţiune politică îndreptată împotriva intereselor celuilalt Stat". I.C. Brătianu a protestat, sub motivaţia că ar fi cel puţin imprudent a se exprima o vădită neîncredere tocmai înlr-un tratat de alianţă. Aşa a rămas Tratatul secret de la 1883 fără dispoziţia înşelătoare prin care Austro-Ungaria voia să se asigure că românii de pe ambele versante ale Carpaţilor vor putea fi împiedicaţi să se manifeste întru Unire"Acest Tratat - ferecat în seiful Regelui Carol - a fost reînnoit de trei ori: la 1892, 1902 şi, ultima oară, la anul 1913, în timpul războaielor balcanice. Existenţa Tratatului era bănuită de mulţi, ştiută cu siguranţă de puţini, Însă numai 2-3 prim-miniştri români au avut cunostinţă de conţinutul lui. N-a fost adus în dezbaterea Parlamentului din teama că nu va fi ratificat, fiindcă se ştia că este absolut nepopular.

Alianţa aceasta cu "Centralii" a avut efecte pozitive, în ceea ce priveşte ieşirea tânărului Regat din izolarea diplomatică în care se afla; mai mult, i-a asigurat României o anume preponderenţă în sud-estul european; au fost şi unele beneficii de natură comercială, economică.

Cu toate acestea, consecinţele sale negative au fost mult mai mari. A dus la stagnarea acţiunilor purtate pentru întregirea naţional-teritorială a României, a îngreunat formele şi posibilităţile de ajutorare a românilor asupriţi din monarhia austro-ungară. Liderii naţionali români din Transilvania aşa au şi calificat la început Tratatul - ca pe o primă de încurajare a "hegemoniei maghiare", în detrimentul românilor ardeleni. Presa franceză socotea Tratatul ca pe o crimă de "lèse-nation, gest ignobil de care ar fi putut fi cruţat "nobilul popor român".
Astfel că, în perspectiva timpului atoatejudecălor, Tratatul secret încheiat de România cu Tripla Alianţă apare ca mergând împotriva intereselor naţional-teritoriale şi chiar a curentului unionist al marii majorităţi a românilor. Aşa se face că el a fost total inoperant atât la 1914, când s-a declanşat războiul mondial, cât şi la 1916, când a intrat România în acţiunea pentru întregire naţională.
Dar ce se mai putea cere unei generaţii de oameni politici şi de bărbaţi de Stat care făcuseră, într-o viaţă de om, o revoluţie (1848), o ţară (1859), proclamaseră independenţa absolută (1877) şi făuriseră Regatul Român (1881)? Generaţia Brătianu-Kogălniceanu era la apogeu, mai mult nu mai putea da. Grija, marea lor grijă era să consolideze ceea ce ctitoriseră cu atâta muncă şi cu atâtea sacrificii. Abia după ce Regatul Român devenea puternic şi înfloritor, se putea gândi asupra procesului de unitate naţional-teritorială. Dar porunca aceasta testamentară le era lăsată fiilor şi nepoţilor, cărora le-au trecut mâna norocoasă şi au înfăptuit, la rându-le, România Mare.
Desigur, fuseseră emoţionante şi pline de adânci semnificaţii gesturile românilor transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni de sprijinire a României în războiul independenţei absolute. Simbolul căpitanului bănăţean Moise Grozea, rănit în două rânduri pe câmpui de luptă din Balcani, spunea mult, foarte mult; mai cu seamă că astfel de exemple fuseseră cu sutele. Căpitanul erou Moise Grozea scrisese lui Iacob Mureşanu, la Braşov, aceste profetice cuvinte: a spune ungurilor că nu s-au născut încă turcii care să fie în stare să arunce armata Domnitorului Carol peste Dunăre...; n-o să aibă deci ungurii "plăcerea de-a ne vedea aruncaţi peste Dunăre. Decât aceasta, mai curând ne pot vedea aruncaţi peste Carpaţi". Frumos, foarte frumos spus, numai că momentul Unirii nu venise încă...
Teoretic, Ion Ghica putea să afirme într-o scriere a sa că "la români aspiraţiunea către Unire nu este tendinţă de mărire sau cotropire, ci este spirit de conservare şi de legitimă apărare în contra vecinilor ce-i înconjoară, căci temerea de cotropire şi reducerea lor la o stare de inferioritate şi umilire este încă mare şi le impune datoria de a căuta să devie un Stat puternic, ca să-şi poată apăra cu succes existenţa". Profundă cugetare, în adevăr, pentru anul 1892, dar timpul Marii Uniri nu venise încă...
Regele Carol - cu toate îndemnurile la prudenţă venite din partea tatălui său, Prinţul Carol-Anton, din partea împăraţilor şi cancelarilor occidentali - a sprijinit şi apărat pe cât i-a stat în putinţă drepturile naţional-culturale ale românilor din Austro-Ungaria. I-a îndemnat să facă "mişcarea memorandistă" şi i-a apărat în faţa împăratului Franz Joseph, când cu faimosul lor proces din 1894. Pe unul din liderii mişcării naţionale din Ardeal, moderatul Teodor Mihali, i-a primit în răstimp de 15 ani de 22 de ori în audienţă, dar mai mult decât să-i mărturisească părerea, "convingerea sa intimă că Transilvania se va alipi într-o zi de România, prin împlinirea principiilor de dreptate", şi să-i dea o fotografie cu chipul perechii regale, pe dosul căreia a scris "răbdare şi încredere, 1905" - n-a putut face.
Şi pentru ca să fim şi mai convingători, atunci când susţinem că generaţia de aur a Unirii Principatelor, Independentei şi Regatului îşi rostise în chip exemplar mesajul său, îşi încheiase în triumf misiunea istorică, vom apela la două citate adânc grăitoare din opera lui Kogălniceanu. Primul a fost rostit în şedinţa Parlamentului din 28 septembrie 1878: "... Ce aspiraţiuni o să avem noi, românii? Să le avem peste Carpaţi sau peste Prut? Ar cuteza dl. D.A. Sturdza să îndemne ţării sale o asemenea politică revoluţionară, şi cu asemenea politică credem noi a asigura viitorul patriei noastre? Dumnezeu poate în viitor să plece munţii şi să usuce rîurile, dar noi dacă voim să intrăm şi să trăim în pace în familia statelor europene trebuie să ne rostim în lege de a trăi bine şi liniştit cu vecinii noştri, cu ruşii şi cu ungurii, repudiind orice politică de revendicare peste Prut şi peste Carpaţi".
Al doilea citat este din 1888 şi se află cuprins într-o scrisoare adresată Mureşenilor din Braşov, cu prilejul sărbătoririi semicentenarului "Gazetei Transilvaniei": "Noi, românii din Regat, un minut n-am fost, nu suntem fără a împărtăşi durerile voastre, fără a simpatiza cu sforţările voastre pentru asigurarea naţionalităţii române, acolo unde Dumnezeu şi divul Traian au împlântat-o, căci ştim că atunci, când - dar aceasta nu va fi - când naţionalitatea română ar fi stinsă peste Carpaţi, nici noi, românii de dincoace de Carpaţi nu vom avea propria noastră existenţă naţională asigurată...
Facă Dumnezeu şi energia voastră, ca jubileul de 100 de ani să se serbeze în mijlocul unei naţiuni fericite, adică ajunse la culmea împlinirii dreptelor sale aspiraţii".
Astfel numea imperativele timpului său omul politic şi istoricul Mihail Kogălniceanu. Ceea ce nu înseamnă că un bărbat politic şi un gânditor de talia lui Kogălniceanu n-a întrevăzut Marea Unire a tuturor românilor, n-a luat atitudine dârză împotriva nedreptăţilor de care aveau parte românii de peste Carpaţi, că n-a amendat cu toată severitatea politica duplicitară a unor oportunişti ca D.A. Sturdza, în problema naţională. A protestat, a criticat, a apărat. Dar atât. La zenitul unei vieţi glorioase, generaţia lui Kogălniceanu şi Brătianu nu mai putea decât să facă gestul frumos al schimbului de ştafetă către generaţia următoare, tânără şi mai norocoasă, căreia i-a fost dat să realizeze visul visurilor: Unirea cea mare şi veşnică.
Când, la 1912, a apărut conflictul din Balcani, s-a văzut dintr-o dată deosebirea de vederi, de metodă şi de temperament dintre generaţii. Regele Carol I şi prim-ministrul Titu Maiorescu făceau paşii mărunţi, prudenţi şi şovăielnici ai frumoşilor părinţi albiţi de grijile ţării, ţintind timid la întregirea României în direcţie exact opusă decât o faceau noii protagonişti ai vieţii politice româneşti, în frunte cu providenţialul lon I.C. Brătianu Bătrânul Rege şi venerabilul său consilier se nevoiau să rectifice o fruntarie în Dobrogea, ce l-a făcut pe P.P. Carp să observe cu ironie că el are pământ mai mult pe moşia de la Ţibăneşti decât fâşia dobrogeană obţinută de fostul său prieten Maiorescu. Pe când Ionel Brătianu lansa la 8 septembrie 1913 faimoasa Scrisoare-Program a marilor reforme agrară şi electorală şi dădea semnalul acţiunii naţionale pentru întregirea României.